26 iulie 2011

aripi de pescăruşi...


De fiecare dată, începând cu acum trei ani, când simt că sufletul mi se sfâşie de durere apare în jurul meu un pescăruş sau chiar apar mai mulţi pescăruşi care încep a face zboruri cu adevărat acrobatice... scoţând în acelaşi timp sunete asurzitoare. Poate e semnul pe care natura mi-l dă şi prin care mă face să revin la Mine. Îmi e extrem de dor de clipele în care Eu cu Mine eram buni prieteni...
Mulţi specialişti în domeniul psihologiei şi psihiatriei ar eticheta cuvintele de mai sus prin a da un diagnostic care cel puţin ar fi depresie.
E atât de uşor să dai verdicte! Şi atât de greu să ai răbdarea necesară să înţelegi că fiinţa umană trece de-a lungul vieţii prin diferite experienţe ce-i creează diferite stări de spirit. Ce trebuie să recunoaştem este că un om de-abia se ânţelege pe el. Ca să-i ceri să înţeleagă pe alt om e deja prea mult. Maturizarea durează la unii prea mult, iar la alţii nici măcar nu există noţiunea formă gând care să-i impulsioneze să se întrebe dacă le este bine.
Clasicul "bine" la întrebarea "ce faci?" este doar un mecanism de apărare a propriei identităţi necunoscătoare a fiinţei umane.
Sunt om!... şi asta e lecţia majoră a testului final din ciclurile vieţii mele ca spirit nemuritor.

Un comentariu:


Spune, te rog! :P